< Întrebare biblică din apocrife

Î: De unde provine termenul „apocrife”?

R: Când Ieronim a tradus Biblia în latină, aceste cărți existau în Vechiul Testament al Septuagintei grecești, dar nu și în cel ebraic. La începutul vieții sale, Ieronim a acceptat întreaga Septuagintă ca fiind inspirată divin, dar mai târziu a acceptat doar originalele ebraice ca atare pentru Vechiul Testament, iar Augustin (Scrisoarea 71, p. 327, 403 d.Hr.) l-a îndemnat pe Ieronim să traducă întreaga Septuagintă. Ieronim a inventat termenul „apocrife” din cuvântul grecesc care înseamnă „ascuns”, pentru a le distinge atât de „Scriptura adevărată”, cât și de alte scrieri religioase.

Î: Ce sunt, mai exact, apocrifele?

R: Există diferite colecții de cărți apocrife. Acestea sunt cărți și adăugiri la cărți despre care atât evreii, cât și creștinii protestanți (împreună cu un număr mic de catolici) afirmă că nu fac parte din Vechiul Testament. Catolicii și creștinii ortodocși susțin, în general, că acestea fac parte din Vechiul Testament, deși adesea li se atribuie un statut inferior. Există, de fapt, cel puțin patru liste de cărți apocrife: 11 cărți acceptate astăzi de Biserica Catolică și 14 cărți acceptate de Biserica Ortodoxă, de Biblia originală a regelui Iacob (1611) și de Biserica Catolică pe parcursul majorității istoriei sale. Iată lista, cu erorile și numărul de pagini în limba engleză.

Pentru a citi multe dintre acestea, se poate accesa site-ul (defunct) wesley.nnc.edu/noncan/acts.htm.

Scrisoarea lui Ieremia este anexată la Baruch și considerată al șaselea capitol al cărții Baruch în Biblia catolică și în versiunea originală King James. În Versiunea Standard Revizuită, aceasta este o scrisoare separată.

De remarcat că atât catolicii, cât și protestanții sunt de acord că cărțile apocrife conțin erori. 1 Esdras se regăsea în unele, dar nu în toate exemplarele Septuagintei. Printre Manuscrisele de la Marea Moartă existau atât exemplare ebraice, cât și exemplare grecești din Septuaginta ale Vechiului Testament, dar doar două cărți apocrife. (Sirach și Tobit.) De asemenea, întrucât cele mai vechi exemplare complete ale Septuagintei datează din secolul al IV-lea, cartea *When Cultists Ask*, p. 287, subliniază că nu se știe cu certitudine când, înainte de secolul al IV-lea, apocrifele au fost incluse în Septuagintă.

Î: Câte seturi diferite de cărți apocrife există în rândul bisericilor?

R: Există cel puțin patru seturi diferite de apocrife.

Catolice: 1 și 2 Macabei, Baruch, adăugirile la Daniel, Ecleziasticul (Sirach), adăugirile la Estera, Iudita, Scrisoarea lui Ieremia din Baruch, Tobit, Înțelepciunea lui Solomon.

Ortodocși slavoni: La fel ca apocrifele catolice, plus 2 Esdra, 3 Esdra, 3 Macabei, Rugăciunea lui Manase și Psalmul 151.

Ortodocși greci: La fel ca apocrifele catolice, plus Rugăciunea lui Manase, Psalmul 151, 1 Esdra, precum și 3 și 4 Macabei (4 Macabei în anexă).

Copți istorici: 1, 2, 3 Macabei, Baruch, adăugirile la Daniel, Ecleziasticul (Sirach), adăugirile la Estera, Iudita, Scrisoarea lui Ieremia, Psalmul 151, Tobit, Înțelepciunea lui Solomon. Cu toate acestea, sub conducerea lui Chiril al V-lea (1874-1927), Biserica Coptă a respins aceste cărți ca parte a Bibliei. A se vedea Enciclopedia Coptă, vol. 1, p. 161, pentru mai multe informații.

Protestanții, în schimb, au același Vechi Testament ca și evreii, cu excepția ordinii și a împărțirii cărților. Toate bisericile menționate mai sus sunt de acord cu privire la cărțile Vechiului Testament protestant/evreiesc.

Î: De unde provin cărțile apocrife?

R: Cărțile apocrife din Septuaginta au apărut pentru prima dată după ce Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă, în jurul anilor 200-100 î.Hr. Această traducere, numită Septuaginta, a fost bine realizată în ceea ce privește Pentateuhul, dar nu la fel de bine în cazul unor cărți profetice. Evreii din Palestina nu le-au considerat niciodată Scriptură. Evreii și creștinii vorbitori de limba greacă din afara Palestinei au presupus că erau Scriptură, întrucât se aflau în Septuaginta.

Când călugărul creștin din primele veacuri, Ieronim, a tradus Vechiul Testament din ebraică în latină, a trebuit să răspundă la o întrebare: „Ar trebui să includă aceste cărți sau nu?” La începutul vieții sale, el credea că da, dar mai târziu a acceptat doar originalele ebraice pentru Vechiul Testament.

În anul 90 d.Hr., Sinodul evreiesc care s-a reunit în orașul Jamnia a exclus din Vechiul Testament toate scrierile, cu excepția celor acceptate astăzi de evrei și de protestanți. La Jamnia au avut loc unele discuții cu privire la Rut, Estera, Cântarea Cântărilor și Eclesiastul, dar toate au fost acceptate. În rândul creștinilor nu a existat un consens cu privire la apocrife până când Augustin a susținut apocrifele la Sinodul de la Cartagina din anul 397 d.Hr. Aceste scrieri au fost incluse în Bibliile folosite de creștini timp de peste 1.100 de ani. Chiar și Biblia King James din 1611 le-a inclus inițial. În urma protestelor puritanilor, ele au fost excluse începând cu anul 1644.

Pentru mai multe informații despre canonul Vechiului Testament și apocrifele, consultați „Today’s Handbook”, paginile 36-42.

Î: Care sunt cele mai vechi copii ale cărților apocrife pe care le avem?

R: Printre Manuscrisele de la Marea Moartă se află fragmente din 5 suluri din Tobit (4 în aramaică și 1 în ebraică) și 2 care conțin Sirach. Un sul de la Masada conține Sirach 39:27-44:17c în ebraică, conform cărții „Răspunsuri la 101 de întrebări despre Manuscrisele de la Marea Moartă”, p. 25. De asemenea, se menționează că Manuscrisele de la Marea Moartă din peștera 4 conțineau fragmente.

Vaticanus (325-350 d.Hr.) conține cărțile apocrife, cu excepția cărților Macabeilor. Alexandrinus (c. 450 d.Hr.) conține întreaga Apocrifă, inclusiv 3 și 4 Macabei (versiunea timpurie, nu doar versiunea catolică modernă). Sinaiticus (340-350 d.Hr.) conține Tobit, Iudita, 1 și 4 Macabei, Înțelepciunea și Sirach.

Î: Cât din cartea lui Tobit se găsește în Manuscrisele de la Marea Moartă din peștera 4?

A: Combinând versetele din cinci suluri diferite enumerate în lucrarea „The Meaning of the Dead Sea Scrolls”, pag. 424-425, versetele păstrate sunt: Tobit 1:17, 19-22; 2:1-3, 10-11; 3:3, 4?, 5-15, 17; 4:2-9, 21; 5:1, 2, 9, 12-14, 19-22; 6:1-19; 7:1-11, 13; 8:17-19, 21; 9:1-4; 10:7-9; 11:10-14; 12:1,18-22; 13:1-4,13-14,18; 14:1-7,10.

A se vedea The Meaning of the Dead Sea Scrolls, pp. 424-425, pentru manuscrisele individuale, precum și o fotografie a textului din Tobit 6:12-7:10 din 4Q197, la p. 184.

Î: Cât din cartea Ecleziasticul (Sirach) a fost găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă și la Masada?

R: La Qumran, în peștera 2 s-a găsit un sul cu Sirach 1:19-20 sau 6:14-15 (identificarea este incertă) și 6:20-31.

La Masada s-au găsit Ecleziasticul 39:27-28c, 29-32; 40:10-19,28-30; 41:1-22; 42:1-25; 43:1-25 (fără 26-28), 29-30; 44:1-17; 51:1-11,23 (13-20,30 în Septuaginta).

Î: Când a recunoscut oficial Biserica Catolică cele 11 cărți apocrife?

R: Când unii teologi catolici și toți reformatorii protestanți au exclus cărțile apocrife din Biblie, Conciliul Catolic de la Trent, în anul 1546 d.Hr., a luat măsuri. Pe lângă faptul că și-a folosit autoritatea pentru a-l condamna pe Luther la iad, Conciliul a recunoscut oficial toate cărțile recunoscute de Conciliul de la Cartagina ca făcând parte din Biblie — cu excepția Rugăciunii lui Manase și a cărților 1 și 2 Esdra. (Unele Biblii catolice denumesc Ezra și Neemia „1 și 2 Esdra”, ceea ce transformă „1 și 2 Esdra” în „3 și 4 Esdra”.) Astfel, apocrifele catolice de astăzi sunt cu trei cărți mai puține decât apocrifele din cea mai mare parte a istoriei și decât cele ale bisericilor ortodoxe orientale de astăzi.

Î: Care este poziția oficială a Bisericilor anglicane și episcopale cu privire la apocrife?

R: Acestea se situează la jumătatea distanței între poziția protestantă și cea catolică/ortodoxă. Conform articolului VI din Cele Treizeci și Nouă de Articole ale Bisericii Anglicane, aceste cărți sunt citite „ca exemplu de viață și învățătură de bune maniere”, dar Biserica nu „le folosește pentru a stabili vreo doctrină”.

Î: Care este poziția oficială a bisericilor luterane cu privire la apocrife?

R: Conform unui site luteran, www.lcms.org, „Martin Luther considera apocrifele ca fiind scrieri «istorice utile» cu care creștinii ar trebui să se familiarizeze și care ar trebui chiar citite din când în când în cadrul slujbelor publice. Însă nici Luther, nici Biserica luterană nu au considerat vreodată aceste scrieri ca fiind canonice — adică parte a Cuvântului lui Dumnezeu inspirat și fără greșeală — deoarece ele nu îndeplinesc criteriile care se pot desluși din Scripturi însele cu privire la ceea ce constituie acele cărți care aparțin canonului Scripturii.”

Î: De ce spun unii oameni că cărțile apocrife au locul lor în Biblie?

R: Există cel puțin trei motive.

1. Apocrifele se aflau în traducerea Septuagintei a Vechiului Testament. Apocrifele din Septuagintă au fost confirmate la Sinodul de la Cartagina în anul 397 d.Hr. și la Sinodul Catolic de la Trent în 1546. Bisericile Catolică și Ortodoxă le-au considerat ca fiind Scriptură.

Contraargument: Dacă Sinodul de la Trent a avut dreptate să declare greșită tradiția anterioară cu privire la cele trei cărți suplimentare, tradiția poate fi greșită și în privința celorlalte. Sinodul de la Trent s-a întrunit, de fapt, în două orașe: Trent și Bologna. Deoarece ciuma bubonică părea să-l urmărească, mulți ar considera Sinodul de la Trent un motiv pentru a NU-l accepta.

2. Mulți dintre primii lideri creștini l-au predat ca fiind Scriptură. Printre aceștia se numără: Ambrozie, Augustin, Clement din Alexandria, Clement din Roma (Holofernes din Cartea lui Iudita, în 1 Clement, cap. 55), Hippolit, Irineu, Lactanțiu, Origen, Patrick, Sulpicius Severus, Tertulian, Ciprian și Teodot. Oare toți acești oameni se înșelau?

Contraargument: Mulți dintre primii lideri creștini nu credeau că este o carte sfântă. Printre aceștia se numără: Ambrozie, Amfilochie, Atanasie, Chiril al Ierusalimului, Grigorie Nazianzinul, Ieronim și Iulius Africanus (cel puțin în ceea ce privește Susanna). Și evreii Iosifus și Filon au respins-o. Mulți alții, precum Iustin Martirul, au scris volume întregi, dar nu au citat-o niciodată. Ambrozie a avut o atitudine contradictorie. Chiar și mulți dintre cei care o susțineau, precum Augustin, credeau că a fost inspirată într-o măsură mai mică.

3. Deoarece cuvântul adevărat al lui Dumnezeu dăinuie, iar apocrifele au fost prezente în mod continuu în unele Biblii timp de 2.100 de ani, niciuna dintre doctrinele unice ale apocrifelor (rugăciunile pentru morți etc.) nu a corupt cuvântul lui Dumnezeu. Întrucât revelația lui Dumnezeu ar fi substanțial diferită dacă aceste doctrine ar fi excluse față de cazul în care ar fi incluse, și întrucât Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi corupt (modificat substanțial), atunci aceste doctrine și apocrifele trebuie să fie adevărate.

Contraargument: Cărțile apocrife au fost adăugiri la Biblie, nu denaturări ale Bibliei. Distincția cărților apocrife a fost întotdeauna cunoscută. Faptul că Cuvântul lui Dumnezeu dăinuie înseamnă că Adevărul Său va fi mereu prezent; adepții sectelor fac tot timpul copii denaturate ale Bibliei.

Concluzie: Când Biserica vorbește, gândirea se oprește. Deoarece atât Biserica Catolică, cât și cea Ortodoxă afirmă că diverse cărți apocrife sunt scriptură, cine suntem noi să punem la îndoială Biserica Adevărată cu opiniile noastre personale?

Î: Care dintre scriitorii Bisericii primare au citat care cărți apocrife?

R: Iată o listă cu ceea ce am găsit.

Cr 1 Clement (din Roma) (16 pagini) 96-98 d.Hr.

Ba Epistola lui Barnaba (13 pagini) cca. 70-130 d.Hr.

Pa Papias, discipol al lui Ioan (3 pagini) 110-113 d.Hr.

Ig Ignatie (21 pagini) c. 110-117 d.Hr.

Di Didache (6 pagini) c. 60-120 d.Hr.

Dg Epistola către Diognet (6 pagini) c. 130-200 d.Hr.

Po Policarp, discipol al lui Ioan (4 pagini) c. 150 d.Hr.

JM Iustin Martirul (119 pagini) c. 138-165 d.Hr.

He Păstorul lui Hermas (47 pagini) c. 115-155 d.Hr.

Te Teofil [din Antiohia] (33 pagini) 168-181/188 d.Hr.

Eu Melito din Sardes (11 pagini) 170-177 d.Hr.

Ae Atenagora (34 pagini) c. 177 d.Hr.

Ir Irineu de Lyon (264 pagini) 182-188 d.Hr.

Te Tertulian [Roma] (854 pagini) 198-220 d.Hr.

CA Clement din Alexandria (424 pagini) 193-217/220 d.Hr.

Hi Ipolit (233 pagini) 225-235/6 d.Hr.

Sau Origen (622 pagini) 230-254 d.Hr.

JA Iulius Africanus [Neh, Dan după nume, aluzie la Ex] 232-245 d.Hr.

Nv Novatian (39 pagini) 250-257 d.Hr.

an Tratat împotriva lui Novatian (7 pagini) c. 255 d.Hr.

și Tratat despre rebotezare (11 pagini)

Cp Ciprian și prietenii săi (270 pagini) c. 246-258 d.Hr.

W = Cărți sau citate menționate după titlu sau autor

G = Menționate ca cuvinte ale lui Dumnezeu + citate

B = Menționate ca scriptură sau citate + „este scris”

m = Amestecat

Q = citat din unul sau mai multe versete. ½ = citat din jumătate de verset

A = Aluzie. – = fără referință X = exclus

Î: Mai exact, ce cărți apocrife a citat Ciprian?

R: Ciprian a fost episcop al Cartaginei din jurul anului 246 până la martiriul său în anul 258 d.Hr. În citatele sale, Ciprian menționează aproape întotdeauna cartea din care provine citatul. În Tratatul 12, Cartea 3, el citează (în capitolele menționate) din „Macabei” (pentru 1 și 2 Macabei) (4, 15, 53), din Ecleziasticul (6, 12, 20, 35, 51, 61, 96, 109, 110), din Tobia (62), din adăugirile la Daniel (20) și din Înțelepciunea lui Solomon (15, 56, 59). Numai în Tratatul 12, Ciprian a citat direct fiecare carte din Noul Testament, cu excepția Evangheliei după Marcu, a celei de-a doua Epistole către Tesaloniceni, a Epistolei către Filimon, a Epistolei către Evrei, a Epistolei lui Iacov, a Epistolelor 2 și 3 ale lui Ioan și a Epistolei lui Iuda.

Î: De ce spun unii că apocrifele nu au ce căuta în Biblie?

R: Există cel puțin șase motive.

1. În Noul Testament există aproximativ 260 de citate din Vechiul Testament și aproximativ 370 de aluzii, dar nu există niciun citat din apocrife. (Noul Testament citează însă poeți greci și pseudepigrafe.) Astfel, bazându-ne doar pe citate, poeții greci ar avea mai multe dovezi că sunt scriptură decât apocrifele. Toată lumea ar accepta apocrifele ca scriptură dacă Isus ar fi spus asta. El nu a spus-o niciodată.

Contraargument: Nici Noul Testament nu citează din cărțile Estera, Eclesiastul sau Cântarea Cântărilor.

2. Sinodul evreiesc de la Jamnia din anul 90 d.Hr. a exclus apocrifele. Isus nu i-a criticat niciodată pe farisei pentru că nu credeau în apocrife.

Contraargument: La Jamnia s-au adunat evrei, nu creștini.

3. Mulți creștini din Evul Mediu și din perioada Reformei nu credeau, de asemenea, că acestea constituie Scriptură. Printre aceștia se numără: Papa Grigorie cel Mare (1 Macabei), cardinalul Cajetan (1469-1534), un teolog catolic de seamă, John Wycliffe, Ioan Calvin, Martin Luther și Ulrich Zwingli. Dacă apocrifele sunt Scriptură, atunci toți aceștia s-au înșelat în această privință.

Contraargument: Zwingli nu a acceptat Apocalipsa ca parte a Scripturii. Comparând valoarea doctrinară (nu canonicitatea) a Epistolei lui Iacov, Luther a spus: „…acestea sunt cărțile care ți-L arată pe Hristos și te învață tot ceea ce este necesar și binecuvântat să știi, chiar dacă nu ai vedea sau auzi niciodată vreo altă carte de doctrină. Prin urmare, Epistola Sfântului Iacov este o epistolă de paie perfectă în comparație cu ele, pentru că nu conține nimic de natură evanghelică.”

4. Povestea Susanei, adăugată la cartea lui Daniel, se bazează pe două jocuri de cuvinte. Cuvintele „stejar” și „a tăia în două” sună la fel, iar „a sfâșia” și „mastic” sună, de asemenea, la fel. Cu toate acestea, cuvintele sună la fel doar în limba greacă, NU și în ebraică. Prin urmare, acest text a fost compus de vorbitori de limba greacă, iar evreii nu au vorbit greaca decât cu secole după moartea lui Daniel. Iulius Africanus (c. 240 d.Hr.) a crezut inițial că Apocrifele erau Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi a observat acest lucru și și-a schimbat părerea, scriindu-i o scrisoare lui Origen în legătură cu aceasta.

Contraargument: Nu știm ce este un „stejar” sau un „mastic”, și poate că nici vorbitorii de greacă nu ar recunoaște acest lucru. Poate că traducătorii au păstrat denumirile ca jocuri de cuvinte, în loc să folosească numele unor copaci pe care grecii oricum nu i-ar fi recunoscut.

5. Apocrifele prezintă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu lucruri care nu se găsesc nicăieri altundeva. De exemplu:

Un înger numit Uriel în 2 Esdras

Milostenia izbăvește de moarte și curăță orice păcat. Tobit 12:9 și Tobit 14:12.

Un suflet bun a căzut în partea lui Solomon. Înțelepciunea 8:19-20

Trupul împovărează sufletul. Înțelepciunea 9:15

Cine își cinstește tatăl ispășește păcatele. Sirach 3:3

Dumnezeu nu era străin de faptul că originea unora era rea. Înțelepciunea 12:10

De aceea Dumnezeu le-a dat o șansă să se pocăiască, pe care ei nu au folosit-o.

„Nimănui nu i-a dat [Dumnezeu] puterea de a vesti lucrările Sale; …” Sirach 18:4

Nu folosi niciodată înșelăciunea (Sirach 7:13) față de a înșela oamenii pentru Dumnezeu (Iudita 9:10, 13).

Divorțează de soția ta dacă nu te ascultă. Sirach 25:26

„Căci din haine vine molia, iar de la femeie vine răutatea femeii. Mai bună este răutatea unui bărbat decât o femeie care face bine; și femeia este cea care aduce rușine și dezonoare.” Sirach 42:13-14

„Vinul este ca viața pentru oameni, dacă îl bei cu măsură. Ce este viața pentru un om care nu are vin? El a fost creat pentru a-i bucura pe oameni.” Sirach 31:27

„Răsfață un copil, și el te va înspăimânta; joacă-te cu el, și el îți va aduce necaz.” Sirach 30:9

„Vorbește, tu, cel mai în vârstă, căci se cuvine să o faci, dar cu cunoștințe exacte și fără a întrerupe muzica.” Sirach 32:3

„Fiule, nu du viața unui cerșetor; mai bine să mori decât să cerșești.” (și continuă) Sirach 40:28-30.

Ieremia, deși mort, se roagă pentru evrei. 2 Macabei 15:12-16

Ar trebui să ne rugăm pentru cei morți. 2 Macabei 12:44

Ieremia a dus cortul întâlnirii și chivotul într-o peșteră din munte, de unde Moise a văzut Canaanul. 2 Macabei 2:1-16

Strângerea unei colecte de bani și trimiterea ei la Ierusalim ca jertfă de ispășire pentru păcatele celor care muriseră. 2 Macabei 12:39-46

Morții care sunt mântuiți, dar care au nevoie să fie eliberați de păcatele lor (purgatoriul?). 2 Macabei 12:42, 46

Contraargument: Un catolic ar putea spune că toți creștinii ar trebui să creadă aceste lucruri.

6. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, iar apocrifele conțin următoarele falsități demonstrabile, apocrifele nu sunt Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu.

Tobia (=Tobit) a folosit magia (inima, ficatul și vezica biliară ale unui pește) pentru a alunga un demon. Biblia spune că nu trebuie să folosim magia. Un înger al lui Dumnezeu minte și pretinde că este Azaria, fiul lui Anania.

(a) Tobit 1:4-5, 1:11-13 și 14:1-3 spun că Tobit a văzut revolta triburilor din nord (931 î.Hr.) și a fost deportat la Ninive împreună cu Neftali (740 î.Hr.), însă a trăit doar 102 ani.

(b) În Tobit 1:14, orașul Rages făcea parte din Media și nu a făcut niciodată parte din Imperiul Asirian.

(c) În Tobit 6:1, ei au plecat de la Ninive spre râul Tigru, apoi spre est, către Rage (Ragae). Ninive se află pe malul râului Tigru, așa că nu era nevoie să se îndrepte spre râu pentru a merge spre est.

(d) Nebucadnețar și Ahașveroș nu au distrus Ninive, ci Nabopolassar babilonianul și Cyaxares medul au distrus-o în anul 612 î.Hr. (Tobit 14:15).

(e) Sennacherib nu era fiul lui Salmanasar, ci al lui Sargon al II-lea (Tobit 1:15).

„Bel și Dragonul” (adăugat la Cartea lui Daniel) menționează pe profetul contemporan Habacuc din Iudeea. Cu toate acestea, Habacuc a trăit cu câteva decenii mai devreme.

Iudita: Nu este clar unde a fost scrisă Cartea Iuditei. Există cel puțin paisprezece erori în carte, care includ informații false despre populația și geografia Asiriei, Babilonului, Persiei și chiar erori grave privind geografia Israelului.

(a) Nabucodonosor a fost împăratul Babilonului, nu al Ninivei.

(b) El nu a fost împăratul asirienilor, ci al babilonienilor.

(c) El nu a jefuit niciodată orașele Ecbatana sau Ragae.

(d) Asirienii și babilonienii nu se bazau în principal pe cavaleria lor.

(e) Conducătorii babilonieni și asirieni doreau ca oamenii să se închine zeilor lor, dar nu lor înșiși (spre deosebire de romanii și persanii de mai târziu).

(f) Evreii nu se întorseseră din exil pe vremea asirienilor sau a babilonienilor.

(g) Moabiții și amoniții erau descendenți ai lui Lot; ei nu erau canaaniți.

(h) Generalul Holofernes și campania sa de amploare din Palestina sunt necunoscute istoriei și arheologiei.

(i) Nimeni nu a găsit vreodată un oraș cu turnuri numit Betulia, în câmpia Esdraelonului lângă Dothan, capabil să reziste unui număr de 132.000 de soldați.

(j) Balbaim nu a fost găsit niciodată.

(k) Nici Cyamon nu a fost găsit vreodată.

Chiar și Biblia Catolică „New Jerusalem” menționează în introducerea sa: „Cartea Iuditei, în special, dă dovadă de o indiferență totală față de istorie și geografie.”

Adăugirile la cartea Estera: (a) Mordecai a fost luat prizonier de Nebucadnețar (597 î.Hr.), dar se afla la curtea lui Artaxerxes în al doilea an al domniei regelui (~130 de ani mai târziu). Acest lucru contrazice partea principală a cărții Estera.

(b) Haman era un agagit (Estera 3:1), nu un macedonean (Adăugirile la Estera 16:10).

Sirach: (a) „Să nu-ți amintești de cei morți” (Sirach 38:21-23) vs. „rugați-vă pentru cei morți” (2 Macabei 12:44).

Baruch: (a) Baruch nu s-a aflat de fapt în Babilon. Baruch 1:1-2 vs. Ieremia 43:5-7.

(b) Baruch 6:2 spune că evreii vor sluji Babilonului timp de 7 generații. Ieremia 25:11 și 29:10 menționează 70 de ani.

Completări la Cartea lui Daniel: (a) Probabil că babilonienii nu se închinau și nu hrăneau o creatură vie asemănătoare unui dinozaur. (Completări la Daniel 14:23-27)

1 și 2 Macabei: (a) În 2 Macabei 8:20, 8.000 de evrei plus 4.000 de macedoneni nu au distrus 120.000 de galateni în Babilonia.

(b) Discrepanțe istorice minore între 1 și 2 Macabei.

Contraargument: Chiar și Enciclopedia Catolică recunoaște că conține erori în ceea ce privește detaliile.

Concluzie: Autorii cărții Sirach (prologul) și ai cărții 2 Macabei (2:23-32; 15:38-39) indică faptul că nu au fost inspirați.

Contraargument: Este posibil ca un autor să nu știe că a fost inspirat.

Concluzie: Când trebuie să alegem între un punct de vedere uman și adevărul lui Dumnezeu, îl urmăm pe Dumnezeu. Noi, care împreună formăm Biserica Adevărată, nu trebuie să încetăm să recunoaștem și să urmăm adevărul lui Dumnezeu.